Despre mahnire si alti demoni

joi, august 14, 2014




“Depresia  este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi fapturi care iubesc, trebuie sa fim fapturi care pot cadea prada disperarii din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperari. Cand se instaleaza, degradeaza eul si, in cele din urma, eclipseaza capacitatea de a da ori de a primi afecţiune.
[...] Ea distruge nu numai legatura cu ceilalti, ci si capacitatea de a fi impacat cand esti doar cu tine insuti. Iubirea, chiar daca nu are rolul de a ne pazi de depresie, este ceea ce protejeaza mintea si o apara de sine. [...] Singurul sentiment ce ramane in aceasta stare lipsita de iubire este lipsa de importanta. Viata e impovarata de mahnire: indiferent ce facem, in cele din urma murim; fiecare dintre noi e prizonierul singuratatii intr-un corp de sine statator; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicand. Durerea este prima traire a neputintei in fata lumii si nu ne paraseste niciodata”.

Am citit acest pasaj in cartea lui Andrew Solomon „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“. Si m-am simtit ciudat. M-am simtit ca si cum cineva mi-a atins inima si mi-a spus: stiu ce gandesti, stiu ce simti, stiu ca si pe tine te bantuie cineva.

Am avut ocazia in ultima perioada sa ma gandesc mult la demonii mei. La cine sunt, ce vreau, ce, pe cine si cum iubesc si urasc. La ce vor ei de la mine. Demonii. Vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte? Sa plang sau sa rad? Pentru ca stiu ca sunt parte din mine.

Demonii astia pe care nu reusesc sa ii descriu in cuvinte, care nu capata forma, stau cuminti in umbra pana cand apare soarele. Si atunci, cu cat e lumina mai puternica, cu atat capata si ei o forma mai clara. Iar cand le realizez prezenta ma paralizeaza. Pentru ca stiu ca sunt ai mei si ca oricat de mult, de repede sau de departe as alerga nu pot scapa de ei. Ma insotesc fara sa imi ceara voie.

Pe unul dintre ei l-am prins si l-am intrebat cum il cheama.

-“Mahnirea”, mi-a raspus fara sa ma priveasca in ochi.
 - Si ce vrei de la mine?
- Eu, nimic. Ce vrei tu de la mine, de ce m-ai prins, de ce vorbesti cu mine?
- Vreau sa fiu lasata in pace. Sa nu ma mai alergati, tu si ai tai, sa ma lasati sa traiesc!
- Oh, dar asta e simplu; trebuie doar sa ne arati ca asta vrei.
- Pai cum sa fac asta? Cu cat incerc sa va inteleg, cu cat alerg mai repede si mai departe de voi, cu atat ma urmariti mai mult!
- Pe mine cum m-ai prins?
- Nu stiu, nu m-am gandit foarte mult la asta si la tine. Pur si simplu te-am prins.
-Vezi, asta este raspunsul pe care il cauti. Nu mai alerga. Nu te mai gandi la noi. In momentul in care nu te vei mai simti urmarita, nu vei mai fi.
- Hmm, nu te cred. Nu poate fi atat de simplu. Ma gandesc de mult la voi, inca de pe vremea cand nu alergam. Si erati tot acolo. Mai slabi, mai palizi, mai cuminti insa va simteam prezenta langa mine. Va simteam pe toti. Stiam ca imediat ce veti avea ocazia o sa apareti si o sa ma obligati sa fug.
- Pai da, pentru ca te gandeai la noi. Nu este de ajuns doar sa nu alergi. Trebuie sa uiti de noi.
- Sa va uit....doar atat, sa nu mai alerg si sa va uit?....mda, sa va uit....


Si atunci i-am dat drumul si am lasat-o sa plece. Pe ea, pe Mahnire. Si m-am oprit. Si nu ma mai intreb ce vor ei de la mine. Demonii. Daca vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte. Sa plang sau sa rad. Pentru ca ii prind rand pe rand, vorbesc cu ei si apoi le dau drumul sa dispara. Ii uit. 

Da, uneori uitarea inseamna fericire.

You Might Also Like

0 comments

Ultimele postari