Cu gandul la un tren...

duminică, august 23, 2015


Cand l-am zarit prima data stomacul mi s-a strans intr-o contractura placuta si familiara. Zambea. Ne-am salutat si mi-am imaginat ca imi zambeste doar mie. M-am surprins gandindu-ma cat de bine ar fi fost daca eram doar noi doi in camera.

M-a intrebat politicos ce fac. I-am raspuns precipitat, o replica banala pentru care m-am condamnat inca din timp ce o rosteam. Cum de nu am fost in stare sa ii spun ceva mai interesant. La dracu. Prima impresie conteaza iar eu am fost banala. Propriul sentiment de fastaceala m-a facut sa zambesc si sa ma bucur in sinea mea pentru asta. Imi place sa fiu fastacita, sa simt fluturi in stomac, sa rosesc si sa ma bucur se toate senzatiile unui nou inceput. 

Vorbeste rapid si pe un ton usor ridicat, parca vrea sa se asigure ca toti cei din jur il sesizeaza si ii valideaza prezenta. Nu imi dau seama daca o face natural, pentru ca asa este el sau joaca un rol.

Oare si-a dat seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Imi da senzatia ca face tot posibilul sa stea cat mai departe de mine si sa imi ignore prezenta. Cu toate astea si ochii lui si ai mei valseaza pe o melodie pe care o auzim doar noi doi. 
Si pentru prima data de cand l-am zarit ma simt trista. Pentru ca este un tren in care nu pot urca. Imi doresc atat de mult calatoria asta iar el merge in directia opusa. A pornit deja si cu fiecare secunda ce trece prinde din ce in ce mai multa viteza. Iar eu inca nu pot alerga. La dracu, cat de mult mi-as dori acum sa pot alerga!

Oare si-au dat si ceilalti seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Propria-mi intrebare imi rupe monologul si tresar nelinistita. Ma uit in jur, inventariez rapid reactiile si cuvintele pe care le-am spus in ultimele 10 minute si ma linistesc. Am fost banala. Nu si-a dat nimeni seama. De data asta ma bucur ca am fost banala.

Imi continui sarguincios discutia despre vreme profitand de conversatia ce ma tine la adapost si imi indeparteaza pentru moment atentia de la el. Desi nu e in campul meu vizual am senzatia ca ma urmareste. Intorc usor capul si ii surprind privirea. Fir-ar....., cum de am ajuns sa il simt?! Dintre toate persoanele din camera eu ii simt lui privirea! Are un magnetism pe care nu mi-l pot explica. Partenera mea de conversatie ma aduce din nou cu gandul la discutia noastra.

Ma intreb daca oare toti cei din jur duc o viata paralela in mintea lor asa cum o fac eu. Intr-un fel mi-ar placea sa cred ca nu. Sentimentul ca sunt speciala ma ajuta in momentele in care ma satur de mine. Iarasi ii simt privirea. Doamne, e un tren in care nu am cum sa urc. La ce ma gandesc. Nu are sens sa incerc sa il prind. Nu este pentru mine.

Ma priveste detasat, cu un zambet usor amuzat si incerc sa ghicesc la ce se gandeste. Sentimentul ca isi da seama de tot ce e in mintea mea ma nelinisteste si ma face sa tresar. Ma simt expusa si fara sa imi dau seama imi cobor privirea pentru a-i evita interogatoriul.


Toate semnalele de alarma se aprind in creierul meu si urla deznadajduite sa ma opresc. Trebuie sa imi scot din minte seara asta. Nu ma pot gandi la el. Ma uit pierduta in jur si ma rog sa reusesc sa imi canalizez toata atentia spre discutia despre vreme.

Pe drum spre casa incerc sa reiau in minte tot ce am discutat. Ma privesc in oglinda retrovizoare si imi dau seama ca imi lucesc ochii. Zambesc la femeia din oglinda si la ochii albastrii care privesc melancolic in zare. Imi place de ea. Pentru prima data dupa multe timp parca a revenit la viata. Stiu ca probabil nu o sa il mai vad vreodata si nici nu conteaza pentru ca e un tren in care nu pot urca.

Dar ar fi fost o calatorie al naibii de interesanta.......


You Might Also Like

0 comments

Ultimele postari