#mine
Marelbo, pantofii romanesti care mi-au rupt picioarele ca pe vremuri
marți, septembrie 20, 2016
Penultima zi de concediu in Bucovina. Manastiri, locuri frumoase, liniste si pace. Drumul de la Putna catre Gura Humorului trece si prin Vicovul de sus. Aici se afla fabrica de pantofi romanesti Marelbo. Cateva indicatoare te anuntau ca este aproape si are un magazin cu 'preturi de fabrica'.
Vazusem pe net o campanie destul de insistenta axata pe ideea de Marelbo - pantofi romanesti. Se pare ca bannerele si-au facut treaba deoarece mai de mult, intr-un magazin de pantofi am recunoscut marca si chiar am vrut sa probez o pereche. Din pacate acel model avea o talpa atat de rigida incat nu a mai fost nevoie sa o probez. Am adaugat la inregistrarea mentala lasata de campania online inca un atribut descoperit offline: rigizi.
Afara, langa locul unde ne legasem bicicletele se mai aflau doua mese. Pe scaune, cum fac fetele, stateau cuibarite cu genunchii la gura doua tinere cu ochii mari atintiti la baiatul din fata lor. Brunet, barbos, el statea in picioare si le explica condescendent:
- Trebuie sa aveti grija cu astia ca nu stii cand te trezesti cu vreun control. Nu dai bon si ajungi naibii la puscarie.
Una dintre fete ii raspunde:
- Dar aia a zis ca erau doar doua degete de ... (ceai sau vin, nu am auzit bine)... Pai ce am gradatie pe pahar sa pun la fix?
- Nu stiu. Trebuie ca intotdeauna sa fii acoperita. Ca te intalnesti cu una d'asta ne...multumita si... Iti dai seama cum e aia acasa? Cum o arata barbati-su?
Terminasem de desfacut bicicleta si ma pregateam sa plec. Acum i-am vazut mai bine cine erau. El era tipul la care s-a dus chelnerita sa intrebe de rezervarile noastre. Ele erau doua tinere, bronzate, care toata seara, ba una, ba alta, l-au insotit pe el cu telefonul mobil sau un pahar de vin rosu in mana. Inainte de a ma sui pe bicicleta intervin si eu:
- Ma scuzati ca intervin intr-o discutie privata dar ma gandesc ca un feedback de la un client este intotdeauna binevenit. Cred ca aveti o legatura cu acest loc, nu? El nu prea incantat dar mandru: da, sunt administratorul acestei terase.
- Sa stiti ca nici pe noi nu ne-a servit nimeni pana la pauza. Am stat 'pe uscat' jumatate din concert :)
- Asa ceva nu se poate. V-am vazut, ati stat la masa aceea de doua persoane chiar langa artisti.
- Da, asa este. Si am comandat abia la pauza pentru ca nu a venit nimeni sa ne ia comanda.
- Nu va cred! Dumneavoastra ati venit chiar mai devreme iar pana la pauza a trecut o ora si jumatate. - Da, probabil ca atat o fi trecut dar abia la pauza a venit fata sa ne ia comanda, pentru ca abia atunci am putut sa o strigam sa treaca si pe la noi. In timpul cantarii i-am facut semn dar nu ne-a vazut.
- Nu va cred! V-a luat comanda cand ati sosit iar la pauza v-a servit. Era normal, au fost multe persoane pe terasa.
Omul era de neclintit. Nu mai avea rost sa ii spun ca este posibil ca fata care a servit singura toata lumea de pe terasa, in jur de 30 de persoane, pur si simplu sa fi uitat sa ne ia comanda. Poate ca cele doua fete bronzate si aranjate care l-au insotit toata seara, inclusiv acum, daca ar fi lasat o clipa telefonul si ar fi dat si ele o mana de ajutor la servire, lucrurile ar fi mers altfel. Poate ca rolul lor este altul, nu cunosc, insa atitudinea tipului incepuse sa-mi displaca.
- Imi pare rau ca reactionati astfel la feedbackul clientilor, poate ca de aceea au fost si altii nemultumiti (facand aluzie la discutia lor pe care am auzit-o involuntar).
- Este dreptul lor! De aceea exista concurenta, de aceea sunt alte terase, fiecare este liber sa mearga unde ii place. Eu la mine pe terasa fac ce vreau!
Aici conversatia noastra ar fi trebuit sa se incheie. Insa nu m-am putut abtine:
- Iar noi clientii putem sa ne spunem parerea, public.
- Desigur, puteti sa ne scrieti pe Facebook, noi publicam tot.
- Nu, o sa scriu pe blogul personal.
- OK, sa ne dati linkul.
- Il gasiti si singuri pe Google.
Asa s-a incheiat seara noastra la Serendipity.
In continuare un pasaj din 'Manualul tanarului administrator de terasa de succes', capitolul 'Sfaturi utile':
- Nu barfiti clientii atunci cand va pot auzi alti clienti.
- Daca cineva se ofera sa va dea un feedback, o sugestie pe romaneste, prefaceti-va ca il ascultati cu atentie. Ii multumiti si ii promiteti ca veti tine cont de sugestia lui, chiar daca nu veti face asta.
- Nu contraziceti inutil clientii, incercati sa le dati satisfactie.
Dandu-le satisfactie ei vor pleca acasa multumiti si poate vor reveni la terasa dumneavoastra si alta data.
Daca nu le oferiti satisfactie, ei pleaca nemultumiti si isi vor aduce aminte de alte aspecte pe care le trecusera cu vederea pana in acel moment, cum ar fi:
Faptul ca la baie nu erau prosoape de sters pe maini si nici uscator. Unicul sul de hartie igienica era aproape terminat: mai erau doar doua bucatele de hartie.
Baia este foarte mica, amplasata langa bucatarie si pana la vasul de toaleta nu este decat o singura usa, ceea ce contravine regulilor de igiena in spatii publice.
La final chelnerita a venit cu un plic si a spus ca acum strange banii de bilete pentru eveniment: 30 de lei de persoana. Bani pentru care nu s-a eliberat niciun bilet, nicio chitanta, niciun bon de casa.
Alexander Skarsgard cu mustata arata a taran, american ce-i drept, dar la fel de 'vrajitor' chiar daca nu vampir. Bel e genul acela de actrita care nu arata extraordinar, stilul american, ea fiind nascuta la Londra, dar a carei frumusete vine din interior, o forta extraordinara de a face un rol interesant.
- Iti pare rau ca nu mi-ai dat mai mult de
jumatate de ora?
- Da. Uneori ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu mai egoista. Dar stii de ce nu am putut mai mult.
- Da, stiu. Dar tot imi pare rau.
Intre ei erau o masuta mica si doua cesti de cafea. Nu mai aveau mare, valuri, luna, apa argintata si miros de sare. Un decor opus celui in care se cunoscusera. Il privea cum vorbeste despre job-ul si pasiunea lui. Era clar ca iubeste ceea ce face. Toata fiinta lui zambea in timp ce incerca sa o initieze in arta lui, explicandu-i ce este tempoul.
Acelasi om, alte circumstante. Acceptase sa il vada din curiozitate amestecata cu dor. Timp de aproape un an, jumatatea aia de ora insistase sa revina perioadic in visele si gandurile ei. Vroia sa stie daca a fost el sau decorul. Acum, cand gheata din jur stersese orice urma a soarelui din trecut, cu cafeaua intre ei, nu mai avea nicio umbra de indoiala. Da, fusese el.
Intr-un fel si-ar fi dorit sa ajunga la alta concluzie. Sa poata da vina pe mare si pe valuri. Asa nu ar mai fi simtit niciun fel de pierdere. Ar fi scapat de dor si ar fi omorat curiozitatea. Acum stia clar ca trebuie sa il scoata din viata ei. Pentru ca nu mai era o situatie ce urma sa se termine invariabil cu un „ce ar fi fost daca”. Devenise un risc. Noroc ca invatase pe parcursul anilor sa fuga.
La fel ca prima data, au urcat in tacere in masina. In timp ce o conduce spre casa, in mintea ei nu mai staruia nicio intrebare, ci doar franturi din conversatia ce ar fi putut sa fie:
- De data asta nu mai pot sa te las sa pleci.
- Stiu. Am stiut de cand am acceptat sa te vad. Doar ca inca incerc sa gasesc o iesire.
- Nu e o iesire. E un inceput. Mi-am dat seama din primul moment ca tu esti Ea.
- Si cu toate astea inca nu poti sa o spui. Inca preferi metafore.
- Da, pentru ca mi-e frica de cuvintele simple. Ce simt eu, nu poate fi spus in cuvinte simple.
- Bine, astazi imi ajunge atat. Dar la un moment dat tot va trebui sa o spui. Si gandeste-te bine, va insemna sa renunti la tot si sa schimbi tot. Esti sigur ca vrei sa faci asta?
- Da, pentru ca acum stiu ca nu poate fi altfel.
- Maktub
- Ce inseamna asta?
- Asa a fost scris
- Intr-adevar, asa a fost scris
- Da. Uneori ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu mai egoista. Dar stii de ce nu am putut mai mult.
- Da, stiu. Dar tot imi pare rau.
Intre ei erau o masuta mica si doua cesti de cafea. Nu mai aveau mare, valuri, luna, apa argintata si miros de sare. Un decor opus celui in care se cunoscusera. Il privea cum vorbeste despre job-ul si pasiunea lui. Era clar ca iubeste ceea ce face. Toata fiinta lui zambea in timp ce incerca sa o initieze in arta lui, explicandu-i ce este tempoul.
Acelasi om, alte circumstante. Acceptase sa il vada din curiozitate amestecata cu dor. Timp de aproape un an, jumatatea aia de ora insistase sa revina perioadic in visele si gandurile ei. Vroia sa stie daca a fost el sau decorul. Acum, cand gheata din jur stersese orice urma a soarelui din trecut, cu cafeaua intre ei, nu mai avea nicio umbra de indoiala. Da, fusese el.
Intr-un fel si-ar fi dorit sa ajunga la alta concluzie. Sa poata da vina pe mare si pe valuri. Asa nu ar mai fi simtit niciun fel de pierdere. Ar fi scapat de dor si ar fi omorat curiozitatea. Acum stia clar ca trebuie sa il scoata din viata ei. Pentru ca nu mai era o situatie ce urma sa se termine invariabil cu un „ce ar fi fost daca”. Devenise un risc. Noroc ca invatase pe parcursul anilor sa fuga.
La fel ca prima data, au urcat in tacere in masina. In timp ce o conduce spre casa, in mintea ei nu mai staruia nicio intrebare, ci doar franturi din conversatia ce ar fi putut sa fie:
- De data asta nu mai pot sa te las sa pleci.
- Stiu. Am stiut de cand am acceptat sa te vad. Doar ca inca incerc sa gasesc o iesire.
- Nu e o iesire. E un inceput. Mi-am dat seama din primul moment ca tu esti Ea.
- Si cu toate astea inca nu poti sa o spui. Inca preferi metafore.
- Da, pentru ca mi-e frica de cuvintele simple. Ce simt eu, nu poate fi spus in cuvinte simple.
- Bine, astazi imi ajunge atat. Dar la un moment dat tot va trebui sa o spui. Si gandeste-te bine, va insemna sa renunti la tot si sa schimbi tot. Esti sigur ca vrei sa faci asta?
- Da, pentru ca acum stiu ca nu poate fi altfel.
- Maktub
- Ce inseamna asta?
- Asa a fost scris
- Intr-adevar, asa a fost scris
S-au privit intai lung,
citind fiecare in ochii celuilalt bucuria inimilor
ce s-au regasit
dupa despartiri de milioane de ani.(…)
Barbatul si femeia se cauta in valmasagul
imens al vietii omenesti.
Un barbat din milioanele de barbati doreste pe o
singura femeie
din milioanele de femei. Unul singur si una
singura"
-Liviu Rebreanu, Adam si Eva
Imaginea de aici
Orice om, nu neaparat bunic, ia cu el un intreg univers.
Asa am simtit si eu astazi cand ne-am despartit de colegul nostru pe care il alintam "'oaie".
Daca vroiai sa iti completezi imaginea si cu partile
negative ale aceluiasi produs, trebuia sa adaugi in cautare si ‘sucks’.
Fw: Fwd: Fw: Redir.: Fwd: Fw: Fwd: Parerea unei arhitecte:
"Nu doresc sa mai comentez implicatiile construirii unei moschei in Bucuresti in momentul actual, al expansiunii accentuate a islamizarii in spatiul european si nu numai. O fac mai bine altii mai documentati decat mine, iar exemplele din Europa sunt graitoare. Pot chiar sa cred intentiile generoase ale reprezentantilor Muftiatului Cultului Musulman din Romania si al celor ce sprijina realizarea investitiei.
Dar doresc sa imi exprim indignarea si consternarea cu privire la atitudinea celor care decid din fruntea unor instututii ale Statului Roman, inca o data, soarta noastra.
Cand l-am
zarit prima data stomacul mi s-a strans intr-o contractura placuta si
familiara. Zambea. Ne-am salutat si mi-am imaginat ca imi zambeste doar mie. M-am
surprins gandindu-ma cat de bine ar fi fost daca eram doar noi doi in camera.
M-a intrebat politicos ce fac. I-am raspuns precipitat, o replica banala pentru care m-am condamnat inca din timp ce o rosteam. Cum de nu am fost in stare sa ii spun ceva mai interesant. La dracu. Prima impresie conteaza iar eu am fost banala. Propriul sentiment de fastaceala m-a facut sa zambesc si sa ma bucur in sinea mea pentru asta. Imi place sa fiu fastacita, sa simt fluturi in stomac, sa rosesc si sa ma bucur se toate senzatiile unui nou inceput.
Vorbeste rapid si pe un ton usor ridicat, parca vrea sa se asigure ca toti cei din jur il sesizeaza si ii valideaza prezenta. Nu imi dau seama daca o face natural, pentru ca asa este el sau joaca un rol.
M-a intrebat politicos ce fac. I-am raspuns precipitat, o replica banala pentru care m-am condamnat inca din timp ce o rosteam. Cum de nu am fost in stare sa ii spun ceva mai interesant. La dracu. Prima impresie conteaza iar eu am fost banala. Propriul sentiment de fastaceala m-a facut sa zambesc si sa ma bucur in sinea mea pentru asta. Imi place sa fiu fastacita, sa simt fluturi in stomac, sa rosesc si sa ma bucur se toate senzatiile unui nou inceput.
Vorbeste rapid si pe un ton usor ridicat, parca vrea sa se asigure ca toti cei din jur il sesizeaza si ii valideaza prezenta. Nu imi dau seama daca o face natural, pentru ca asa este el sau joaca un rol.
Oare si-a dat seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Imi da senzatia ca face tot posibilul sa stea cat mai departe de mine si sa imi ignore prezenta. Cu toate astea si ochii lui si ai mei valseaza pe o melodie pe care o auzim doar noi doi. Si pentru prima data de cand l-am zarit ma simt trista. Pentru ca este un tren in care nu pot urca. Imi doresc atat de mult calatoria asta iar el merge in directia opusa. A pornit deja si cu fiecare secunda ce trece prinde din ce in ce mai multa viteza. Iar eu inca nu pot alerga. La dracu, cat de mult mi-as dori acum sa pot alerga!
Oare si-au dat si ceilalti seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Propria-mi intrebare imi rupe monologul si tresar nelinistita. Ma uit in jur, inventariez rapid reactiile si cuvintele pe care le-am spus in ultimele 10 minute si ma linistesc. Am fost banala. Nu si-a dat nimeni seama. De data asta ma bucur ca am fost banala.
Imi continui sarguincios discutia despre vreme profitand de conversatia ce ma tine la adapost si imi indeparteaza pentru moment atentia de la el. Desi nu e in campul meu vizual am senzatia ca ma urmareste. Intorc usor capul si ii surprind privirea. Fir-ar....., cum de am ajuns sa il simt?! Dintre toate persoanele din camera eu ii simt lui privirea! Are un magnetism pe care nu mi-l pot explica. Partenera mea de conversatie ma aduce din nou cu gandul la discutia noastra.
Ma intreb daca oare toti cei din jur duc o viata paralela in mintea lor asa cum o fac eu. Intr-un fel mi-ar placea sa cred ca nu. Sentimentul ca sunt speciala ma ajuta in momentele in care ma satur de mine. Iarasi ii simt privirea. Doamne, e un tren in care nu am cum sa urc. La ce ma gandesc. Nu are sens sa incerc sa il prind. Nu este pentru mine.
Ma priveste detasat, cu un zambet usor amuzat si incerc sa ghicesc la ce se gandeste. Sentimentul ca isi da seama de tot ce e in mintea mea ma nelinisteste si ma face sa tresar. Ma simt expusa si fara sa imi dau seama imi cobor privirea pentru a-i evita interogatoriul.
Toate semnalele de alarma se aprind in creierul meu si urla deznadajduite sa ma opresc. Trebuie sa imi scot din minte seara asta. Nu ma pot gandi la el. Ma uit pierduta in jur si ma rog sa reusesc sa imi canalizez toata atentia spre discutia despre vreme.
Pe drum spre casa incerc sa reiau in minte tot ce am discutat. Ma privesc in oglinda retrovizoare si imi dau seama ca imi lucesc ochii. Zambesc la femeia din oglinda si la ochii albastrii care privesc melancolic in zare. Imi place de ea. Pentru prima data dupa multe timp parca a revenit la viata. Stiu ca probabil nu o sa il mai vad vreodata si nici nu conteaza pentru ca e un tren in care nu pot urca.
Dar ar fi fost o calatorie al naibii de interesanta.......
Ati avut
vreodata senzatia ca parca cu cat va imaginati mai mult cum ar trebui sa va fie
viata, cu atat realitatea difera de scenariu atunci cand se intampla? Eu da.
Si ma
intreb constant daca teoriile alea cu "vizualizatul lucrurilor pe care ti le
doresti pentru a le ajuta sa se intample" la mine functioneaza pe dos.
Cand vreau
poezie, primesc pe tava o portie mare de proza.
Cand zic ca
m-am saturat si ma hotarasc ca vreau proza, surpriza – ma trezesc cu poezii de
imi fuge pamantul de sub picioare.
Cand vreau
sa iubesc, parca nu se aliniaza planetele sa imi iasa in fata un suflet care sa
ma faca sa tresar.
Cand nu mai
vreau nici dragoste, nici fluturi in stomac, nici orice alta variatiune de
sentiment ce macar se aproprie de iubire, ghinion – din dreapta apare Fat
Frumosul blond cu ochi albastri si zambet strengaresc iar din stanga varinata
bruneta cu privire patrunzatoare si un vino-ncoa de ti se taie genunchii.
Si tin’te
atunci!
Ce faci?
Ca tu nu vrei.
Esti in ziua aia in care vrei liniste si pace.
Si stai si analizezi.
Si te gandesti serios daca undeva in univers, o forta
superioara isi petrece zilele plictisindu-se si te-a transformat pe tine in
jucaria preferata.
Mai tineti minte scenele alea din Matrix cand omuletul din
spatele calculatorului modifica realitatea asa cum dorea? Asa iti imaginezi si
tu ca se distreaza cineva cu mintea ta.
Si atunci
hotarasti ca nu e bine ce faci, ca trebuie sa vrei.
Si stai; si te chinui; si
te dai peste cap; si intr-un final glorios, cand aproape pierzi orice urma de
speranta ca subconstientul tau va raspunde si va face asa cum iti propui tu, se
intampla.
Vrei!
Iti vine sa sari in sus de fericire. Esti pregatita.
Te uiti in
dreapta si, cand esti aproape gata sa o iei la fuga spre strengarul cu ochi
albastri sa ii spui noutatile, stupoare. A disparut. Nici macar in departare nu
ii mai zaresti silueta. Al naibii contratimpul asta.
Nu-i bai! Iti indrepti
tacticos atentia spre stanga. Oricum intotdeauna ti s-au parut mai interesanti
brunetii. Il vezi undeva in zare si iti creste inima de bucurie. Te-a asteptat. Te
aproprii usor de el si il bati pe umar.
-
Hei,
sunt eu. Hai sa o luam de la capat. Imi pare rau ca am fost nesuferita ultima
data cand am vorbit. Acum m-am schimbat. Vreau.
-
Imi
cer scuze dar nu va cunosc. Cine sunteti si ce vreti sa spuneti prin “vreau”.
-
Aaaaa,
imi pare rau. V-am confundat. Am crezut ca sunteti…..de la spate semanati….
-
Nicio
problema. Sper sa il gasiti pe cel pe care il cautati.
-
Da,
si eu....
Si uite asa,
povestea o ia de la capat.
Acu ca vrei poezie, ti-e servita pe masa o portie zdravana de
proza.
Si te pui pe un ras zgomotos. Razi de tine, de viata, de lume si de
astrele care nu se aliniaza cand trebuie.
Si te
intrebi ce ar trebui sa vrei cand nu stii ce vrei.
Poate ca ar fi mai bine sa
nu mai vrei deloc sau sa vrei si proza si poezie in acelasi timp.
Cine stie....
